Reportaj de calatorie - Poiana Izvoarelor
Spre Poiana Izvoarelor - Impresii de Ana Maria Popescu
Eram curioasa cum arata Poiana Izvoarelor si iarna aceasta. Trebuie sa recunosc faptul ca am fost placut impresionata odata ajunsi acolo. Mai fusesem la cabana Poiana Izvoarelor si in urma cu cateva ierni, insa imi era foarte dor sa mai fac miscare, sa revad muntele, sa respir aer proaspat, sa evadez din lumea debusolanta a orasului ce fremata de griji.
Asadar, odata ajunsi pe Valea Prahovei, pentru ca trebuie sa spun ca eram mai multi, in Busteni mai exact, am pornit spre drumul care ducea la cabana Gura Diham, aflata la poalele muntelui, o cabana minunata dealtfel. Drumul a durat aproximativ o ora. Zapada, care scartaia sub picioare, soarele, parca ascuns dupa nori, temator aproape sa iasa sa ne mai incalzeasca putin, ne duceau cu gandul la vremurile copilariei pe cand citeam poeziile lui Vasile Alecsandri sau ale lui George Cosbuc. Tabloul impresionant al iernii era completat de rasetele si veselia copiilor din apropierea Cabanei Gura Diham, adunati la sanius. Dupa un scurt popas aici, ne-am continuat drumul, prin padure ce-i drept, spre cabana Poiana Izvoarelor. Era inceputul lunii ianuarie, si zapada avea aproximativ 30 de centimetrii, insa vremea de mers la munte era destul de buna pentru cei pasionati de drumetii. Pericolul unei avalanse era exclus, intrucat drumetia noastra se continua prin padure, unde eram adapostiti de copaci falnici, protectori, ale caror crengi erau acoperite de zapada.
Indicatorul arata ca de la cabana Gura Diham mai aveam aproximativ o ora jumatate pana la Cabana Poiana Izvoarelor, insa zapada ne-a ingreunat putin traseul si am ajuns acolo dupa doua ore si un sfert. Odata ajunsi la cabana, ne-am oprit putin sa admiram peisajul de basm din jur: brazii acoperiti de zapada erau dovada vie a faptului ca iarna isi intrase in drepturi si la munte. Soarele aproape ca nu se mai zarea, desi era era ora unu si jumatate, iar zapada capatase culoarea cerului gri. Intre timp incepuse sa ninga, lucru ce nu ne-a ingrijorat catusi de putin. Am intrat linistiti in cabana unde am servit cate un ceai cald, unde ne-am dezmortit picioarele.
Drumul inapoi a fost extrem de usor in comparatie cu urcatul spre cabana. Am urmat acelasi traseu ca si la dus. Zapada deja nu mai era o problema, ne obisnuisem cu ea inca de la primele ore ale diminetii, dupa ce am coborat din tren. Eram chiar plini de energie si zambitori. Pe masura ce coboram, simteam deja cum ma eliberez de griji si cum le las in urma. Parca ele nu voiau sa ramana acolo in frig, insa emanam mult prea multa energie pozitiva ca sa mai vrea sa isi continue drumul cu mine.
In mod sigur o sa mai fie o data urmatoare cand o sa ma intorc cu drag pe acest traseu, dar pana atunci o sa mai explorez si alte regiuni, locuri ce merita sa fie facute cunoscute in aceasta tara.
Inapoi la Valea Prahovei
Ţi-a plăcut acest reportaj? Scrie câteva cuvinte!
1 păreri si impresii
|
| 1 |
