Experienta didactica

 Liceul de Artă, Baia Mare - prof. limba şi literatura română

2005-până în prezent Liceul de Artă, Baia Mare, Jud. Maramureş

2003-2005 Liceul Ucrainean Taras Sevcenko Sighetu Marmaţiei, Jud. Maramureş

2002-2003 Scoala Ioan Opriş Turda, Jud. Cluj

Educatie si formare

Studii:

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca – Facultatea de Litere
Specializarea: Limba şi literatura română. Modernitate şi context european.
Perspectivă interdisciplinară
Diplomă de master : sesiunea iunie 2003
Lucrare de disertaţie: Eugen Lovinescu. Sincronism şi diferenţiere

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca – Facultatea de Litere
Specializarea: Limba şi literatura română – Limba şi literatura engleză
Cursuri facultative: limba spaniolă, limba japoneză
Diplomă de licenţă: sesiunea iunie 2002

Grade didactice:

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Gradul didactic II - 2009

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Definitivarea în învăţământ - 2004

Perfecţionare:

Portofoliul personal

Materiale didactice

Fantasticul

Fantasticul este o categorie estetică destul de recentă. În literatura cultă, abia scriitorii romantici sunt aceia care cultivă cu consecvenţă, la modul programatic, lumile, personajele, întâmplările fantastice.
Pe de altă parte fantasticul este înrudit cu miraculosul, fabulosul, feericul, supranaturalul, neobişnuitul. Tema lumilor fantastice are o adâncă şi bogată tradiţie, ea apare în mituri, basme, nuvele, poveşti, legende, balade etc. Este fantastic tot ceea ce nu are legătură directă cu realitatea, ci cu visul, halucinaţia, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfidează cauzalitatea, cronologia, contingenţele vieţii, judecata raţională şi pretenţiile ştiinţei, învecinându-se cu magia, sacrul şi miticul.

Direcţii ale fantasticului

1. fantasticul de sursă folclorică – motivele fantasticului popular sunt tratate cu o pronunţată notă de umor şi jovialitate;
arta povestirii – virtuozitatea limbajulului aluziv, abundenţa situaţiilor ambigue, permanenta oscilare
real – fantastic, atmosfera de vrajă, existenţa subînţeleasă a unei explicaţii raţionale
Reprezentanţi: Ion Creangă, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Gala Galaction (Moara lui Călifar),
M. Sadoveanu, V. Voiculescu, Şt. Bănulescu

2. fantasticul cu substrat mitic şi filosofic – direcţie a prozei moderne care devine spaţiul unei sinteze superioare a:
structurilor arhaice ale imaginarului, concentrate în naraţiunea exemplară şi etern repetabilă a mitului
structurilor ordonate ale gândirii speculative, filosofice ce-şi propun surprinderea lucrurilor dincolo de aparenţe, accidental, particular
a esenţelor pe care se întemeiază universul
- fenomen tipic pentru sensibilitatea modernă caracterizată prin nostalgia timpurilor originare şi simultan, prin conştiinţa neputinţei de recuperare în varianta lor iniţială  palingeneza unei gândiri mitice, remodelate de îndelunga frământare a spiritului dual, neliniştit şi de cercetare a filosofiei în efortul de a surprinde un adevăr ce se refuză unei forme ultime.

3. fantasticul de anticipare – iniţiat în literatura universală de J.Verne şi H. G. Wells
- corespunde – ritmului alert de acumulare de cunoştinţe şi salturi spectaculoase ale spiritului inventiv
– nevoiii fiinţei umane de a-şi imagina viitorul
- funcţionează în dublu sens:
a. ca avertisment pentru excese şi neglijenţe, ce ar putea deveni fatale, conducând la distrugerea fizică a universului apropiat omului
b. ca imagine refugiu, imagine compensativă a lumii ce nelinişteşte fiinţa prin atâtea feluri de imperfecţiuni şi disfuncţionalităţi
- spaţiul literaturii de anticipare a devenit un teritoriu al interferenţelor unor elemente extrem de diferite: parapsihologie, ecologie, tehnologii de avangardă, ştiinţe umaniste şi exacte.
Reprezentanţi în literatura română: I. Hobana, V. Colin

„Proza ştiinţifico- fantastică, care pune în circulaţie supraoameni, primeşte vizite extraterestre şi nu refuză tehnica poliţistă, rămâne totuşi o formă de literatură contemporană direct filosofică. E unul dintre numeroasele paradoxuri care-i fixează starea civilă. Sinteză mobilă de atitudini şi chiar de funcţii psihice greu de unificat (fixarea de fapte ştiinţifice, meditaţia filosofică, goana fără frâu a fantaziei), genul acesta de literatură se opune schelor şi cristalizărilor ”(Silvian Iosifescu)

4. fantasticul simbolic – folosindu-se de mecanismele absurdului abordează problemele existenţei umane
[alegorii ale înstrăinării fiinţei într-o lume ostilă v. F. Kafka -Metamorfoza]
- imaginea este împinsă spre o funcţionare simbolică, deseori fără substituirea etapelor metamorfozării realului în metaforă, comprimându-se treptele şi mizându-se pe şocul lecturii
- trăsăturile literaturii de acest tip:
ermetism
infuzia masivă a unei revolte extreme faţă de pasivitatea conştiinţelor care asistă
la cronicizarea fenomenului înstrăinării
la la pulverizarea vechilor structuri solidare ale umanităţii
rezultă dintr-o luciditate alertată, transformată în hipersensibilitate maladivă

Tehnici de realizare a fantasticului

1. procedeul distanţării

- de viziunea normală a realităţii
- viziunea internă hipertrofiată, exacerbată faţă de real, dar perfect coerentă în propriul său spaţiu a operei fantastice
tehnici: dedublarea: mitul oglinzii, dubla personalitate, mecanismul alterat al „ochiului viu”
- oglindă grav deformată[care suprimă diferenţele fundamentale: interior/exterior etc.]
- tehnica ambiguităţii – sentimentul verosimilităţii este

2. intensificarea lucidităţii

- concentrarea excesivă irealizează obiectul [fantastic al apropierii, irealitatea imediată]

3. suspendarea surprizei

- amânarea soluţionării → prelungirea neliniştii
- fantasticul – nou echilibru: decalaj acceptat ca obiect de contemplaţie  POETIC
– ruptură: decalaj tulburător
care alarmează
perplexitate
neputinţa de a traduce/ inexplicabil  FANTASTIC
emoţia  stare de criză
- ruptura fantastică nu este niciodată integrală [ rezultat neinteligibil, haotic, absurd; condiţii
disperate ce ar face imposibilă comunicarea]

Tipologia situaţiilor fantastice

Alterarea prin: 
- ruptură a dimensiunilor şi experienţelor realului              - recompunere a situaţiilor în domeniul fantastic
• realitatea                                                                             • solidare
• raţionalitatea                                                                        • alternative
• semnificaţia                                                                         • circulare
• temporaliatea

- fisura ordinii existente de o năvălire brutală a misterului în cadrul mecanismelor cotidiene ale vieţii şi ale previziunilor
- mecanismul fantastic „antirealist”
• suprapunerea
• dilatarea / comprimarea perspectivelor şi proporţiilor
micro/ macrocosmos, miniaturizarea/ gigantizarea, apropiere/ distanţare
• intensificarea
• multiplicare observarea detaliilor concretului

Procedee de realizare artistică în opera lui Liviu Rebreanu

1. Moduri de expunere

Lumea din opera lui Rebreanu este - dură;
                                                   - inflexibilă;
                                                   - alienată.
• Naraţiunea: varianta ei crudă, obiectivă
• Descrierea: tehnica naturalistă
• Dialogul: exact, viu, nervos, cu o mare putere de caracterizare a personajelor.

2. Tehnici de construcţie epică:

• Juxtapunerea planurilor antitetice
- repetată
- obsesivă
- fulguranţă pe spaţii extinse
- joc infinit de alăturare a extremelor [paradisul şi infernul]

• Derulare secvenţială a planurilor narative

Secvenţele sunt decupate cu o precizie ce le imprimă o claritate maximă

3. Particularităţi ale stilului:

- stil cenuşiu, scuturat de podoabe

„Frazele sunt considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi sufletul mării.” (George Călinescu)

„Obiectivitatea … este şi ea relativă, un artist vibrează întotdeauna în faţa mizeriei şi durerii umane” (Liviu Rebreanu)

scriitorul nu este pasionat de expresia - fermecătoare
                                                        - persuasivă